Tăcerea mea din ultimele trei săptămâni este cauzată de faptul că, pe de o parte, mi-a cam lipsit timpul necesar scrierii unor texte, care cel puțin din punctul meu de vedere să fie demne de a fi publicate, iar pe de altă parte, cauza tăcerii prelungite se găsește (și) în lipsa completă de apetit pe care am avut-o și o am în continuare în comentarea realității (politice, economice, sociale) imediate. Spre deosebire de amicul Dan Pătrașcu, care se avântă, cu voluptate chiar, în comentarea cotidianului românesc, mie, o recunosc, începe să îmi piară cheful. Aceasta este prima precizare pe care doresc să o fac în deschiderea impresiilor dintr-o țară normală, nu alta decât vecina de vest, Ungaria.
A doua face referire la faptul că între textul meu și data de astăzi, 15 martie, una dintre cele trei zile naționale ale Ungariei, nu este nicio legătură, cel mult o coincidență.
Coincidență datorată vizitei pe care am făcut-o ieri capitalei maghiare. În care capitală maghiară am vizitat Szépmüvészeti Múzeum, adică Muzeul de Arte Frumoase. Unde, așa cum am aflat grație colegului meu de liceu și tot mai celebrului artist Filip Petcu, se prezintă o expoziție temporară cu titlul „De la Degas la Picasso”, conținând nu mai puțin de 55 de faimoase tablouri ale unor pictori francezi sau care au creat în Franța (Degas, Renoir, Cezanne, Courbet, Corot, Sisley, Gauguin, Utrillo, Matisse, Picasso ș.a.), tablouri din colecțiile fantastice ale Muzeului Pușkin din Moscova.
Găsiți site-ul expoziției aici. Aceasta este deschisă publicului până în 25 aprilie 2010, inclusiv. Cine iubește arta în general, pictura în special, cine mai ține minte ce a învățat pe la lecțiile de istoria artei sau crede că nu va ajunge foarte curând la Moscova, pentru a vedea minunățiile în chiar locul unde doi industriași de pe vremea Imperiului Țarist, pe numele lor Ivan Morozov și Sergei Șciukin, au colecționat în neștire cam tot ce a produs arta apuseană, în cazul de față cea franțuzească, în jurul anilor 1880-1910, acela, deci, să meargă la Budapesta, la Muzeul de Arte Frumoase.
Acesta e pretextul. Și recomandarea culturală a lunii, dacă vreți.
De scris, vreau să scriu despre altceva, și anume despre Ungaria. Țară pe care o cunosc, cred, destul de bine, datorită unor lecturi multe-multe, a unor vizite repetate și a informațiilor pe care le citesc, mai ales, în Pester Lloyd, ziarul acela de mare tradiție, apărut la 1854 și având printre editorialiști, la un moment dat, nume ca Stefan Zweig, Sándor Márai, Egon Erwin Kisch ș.a.
Rezistând unor acuzații de filo-hungarism, pe care le voi demonta în încheierea postului, voi afirma că, după părerea mea, și, desigur, prin comparație cu vecinul estic al Ungariei, țara în cauză este o țară normală. De ce?
Pentru că în Ungaria, lovită aprig de criză în toamna lui 2008, acum un an a venit la putere un guvern condus de un economist cu viziune, care în decursul ultimelor 12 luni a administrat judicios țara, a repus-o pe linia de plutire, a renunțat la acordul de împrumut cu FMI, a aplicat niște măsuri dure, dar echitabile, a restabilit încrederea capitalurilor străine și a pus bazele unei relansări economice de durată. Guvern care, în decursul unui an, a fost format din miniștri care au muncit pe un salariu lunar de un forint și al cărui prim-ministru, în ultimul discurs ținut în fața Parlamentului întrunit în ultima ședință înaintea alegerilor generale din aprilie, a spus clar și răspicat ce a făcut, ce nu a reușit să facă, ce este de făcut în continuare și și-a încheiat spusele, avertizând clasa politică să nu repete greșelile anilor trecuți, pentru că altfel va fi chemat din nou să guverneze și va fi obligat să își înceapă activitatea cu aceleași cuvinte din primăvara lui 2009: Va fi dureros…
Pentru că pe șantierele din orașul Szeged (finanțate, după cum îți arată niște panouri mari și albastre, de către Uniunea Europeană) precum și pe șantierul viitoarei autostrăzi de la Szeged spre România se lucrează și duminica.
Pentru că piața din Szeged, intactă în luna decembrie, la începutul lui martie era un imens șantier, frumos și curat împrejmuit, fundația noii piețe fiind deja turnată, iar pe gardul împrejmuitor cetățeanul este informat unde se află el, unde se află, temporar, comercianții și cum va arăta noua piață, construită, desigur, cu banii Uniunii Europene.
Pentru că pe bulevardul Andrássy din Budapesta se renovează de zor palatele de fin-de-siecle.
Pentru că duminica după-masa Muzeul de Arte Frumoase din Budapesta este plin-plin, la bilete se stă la coadă, sunt unguri tineri, bătrâni, pensionari, studenți, sunt englezi, japonezi, nemți, italieni, spanioli și români. Pentru că aerul e civilizat, atmosfera decentă, lumea liniștită, elegantă, bine îmbrăcată.
Pentru că pe autostrada de la Szeged la Budapesta eventual sârbii și românii circulă ca derbedeii, ungurii nu prea.
Pentru că în preziua lui 15 Martie, în curtea Muzeului Național din Budapesta, copii și tineri se uită la jocuri de lumini și flutură stegulețe tricolore.
Pentru că marea majoritate a câmpurilor ungurești sunt lucrate, iar în supermarket-uri, chiar și străine, produsele maghiare sunt la mare cinste, fiind marcate în mod special, astfel încât consumatorul să înțeleagă ce să cumpere, iar vânzătoarea de la casă, surprinzător, în vârstă fiind, vorbește englezește binișor.
Argumentele pot continua, sunt multe, prea multe. Cele de aici stau și pentru cele nespuse, dar știute. Aș putea fi, și chiar am fost, acuzat de filo-hungarism, de sentimente prea puternice pentru vecinii noștri. Nu neg că îmi place în Ungaria. Ceea ce, însă, mă deranjează profund și o afirm fără echivoc este faptul că, în ciuda exemplului apropiat, ușor de înțeles și de aplicat, noi, românii, refuzăm cu obstinație să învățăm ceva din experiența vecinilor noștri, poate cea care ar trebui să ne fie cel mai la îndemână. Mergem în Ungaria la cumpărături, la restaurant, mergem la ștrand și la plimbare, importăm cu precădere alimente din Ungaria, ne enervăm fără sens pe ungurii din România și tremurăm din cauza a tot felul de frici naționalist-imbecile, dar să învățăm ceva, mai greu.
A doua face referire la faptul că între textul meu și data de astăzi, 15 martie, una dintre cele trei zile naționale ale Ungariei, nu este nicio legătură, cel mult o coincidență.
Coincidență datorată vizitei pe care am făcut-o ieri capitalei maghiare. În care capitală maghiară am vizitat Szépmüvészeti Múzeum, adică Muzeul de Arte Frumoase. Unde, așa cum am aflat grație colegului meu de liceu și tot mai celebrului artist Filip Petcu, se prezintă o expoziție temporară cu titlul „De la Degas la Picasso”, conținând nu mai puțin de 55 de faimoase tablouri ale unor pictori francezi sau care au creat în Franța (Degas, Renoir, Cezanne, Courbet, Corot, Sisley, Gauguin, Utrillo, Matisse, Picasso ș.a.), tablouri din colecțiile fantastice ale Muzeului Pușkin din Moscova.
Găsiți site-ul expoziției aici. Aceasta este deschisă publicului până în 25 aprilie 2010, inclusiv. Cine iubește arta în general, pictura în special, cine mai ține minte ce a învățat pe la lecțiile de istoria artei sau crede că nu va ajunge foarte curând la Moscova, pentru a vedea minunățiile în chiar locul unde doi industriași de pe vremea Imperiului Țarist, pe numele lor Ivan Morozov și Sergei Șciukin, au colecționat în neștire cam tot ce a produs arta apuseană, în cazul de față cea franțuzească, în jurul anilor 1880-1910, acela, deci, să meargă la Budapesta, la Muzeul de Arte Frumoase.
Acesta e pretextul. Și recomandarea culturală a lunii, dacă vreți.
De scris, vreau să scriu despre altceva, și anume despre Ungaria. Țară pe care o cunosc, cred, destul de bine, datorită unor lecturi multe-multe, a unor vizite repetate și a informațiilor pe care le citesc, mai ales, în Pester Lloyd, ziarul acela de mare tradiție, apărut la 1854 și având printre editorialiști, la un moment dat, nume ca Stefan Zweig, Sándor Márai, Egon Erwin Kisch ș.a.
Rezistând unor acuzații de filo-hungarism, pe care le voi demonta în încheierea postului, voi afirma că, după părerea mea, și, desigur, prin comparație cu vecinul estic al Ungariei, țara în cauză este o țară normală. De ce?
Pentru că în Ungaria, lovită aprig de criză în toamna lui 2008, acum un an a venit la putere un guvern condus de un economist cu viziune, care în decursul ultimelor 12 luni a administrat judicios țara, a repus-o pe linia de plutire, a renunțat la acordul de împrumut cu FMI, a aplicat niște măsuri dure, dar echitabile, a restabilit încrederea capitalurilor străine și a pus bazele unei relansări economice de durată. Guvern care, în decursul unui an, a fost format din miniștri care au muncit pe un salariu lunar de un forint și al cărui prim-ministru, în ultimul discurs ținut în fața Parlamentului întrunit în ultima ședință înaintea alegerilor generale din aprilie, a spus clar și răspicat ce a făcut, ce nu a reușit să facă, ce este de făcut în continuare și și-a încheiat spusele, avertizând clasa politică să nu repete greșelile anilor trecuți, pentru că altfel va fi chemat din nou să guverneze și va fi obligat să își înceapă activitatea cu aceleași cuvinte din primăvara lui 2009: Va fi dureros…
Pentru că pe șantierele din orașul Szeged (finanțate, după cum îți arată niște panouri mari și albastre, de către Uniunea Europeană) precum și pe șantierul viitoarei autostrăzi de la Szeged spre România se lucrează și duminica.
Pentru că piața din Szeged, intactă în luna decembrie, la începutul lui martie era un imens șantier, frumos și curat împrejmuit, fundația noii piețe fiind deja turnată, iar pe gardul împrejmuitor cetățeanul este informat unde se află el, unde se află, temporar, comercianții și cum va arăta noua piață, construită, desigur, cu banii Uniunii Europene.
Pentru că pe bulevardul Andrássy din Budapesta se renovează de zor palatele de fin-de-siecle.
Pentru că duminica după-masa Muzeul de Arte Frumoase din Budapesta este plin-plin, la bilete se stă la coadă, sunt unguri tineri, bătrâni, pensionari, studenți, sunt englezi, japonezi, nemți, italieni, spanioli și români. Pentru că aerul e civilizat, atmosfera decentă, lumea liniștită, elegantă, bine îmbrăcată.
Pentru că pe autostrada de la Szeged la Budapesta eventual sârbii și românii circulă ca derbedeii, ungurii nu prea.
Pentru că în preziua lui 15 Martie, în curtea Muzeului Național din Budapesta, copii și tineri se uită la jocuri de lumini și flutură stegulețe tricolore.
Pentru că marea majoritate a câmpurilor ungurești sunt lucrate, iar în supermarket-uri, chiar și străine, produsele maghiare sunt la mare cinste, fiind marcate în mod special, astfel încât consumatorul să înțeleagă ce să cumpere, iar vânzătoarea de la casă, surprinzător, în vârstă fiind, vorbește englezește binișor.
Argumentele pot continua, sunt multe, prea multe. Cele de aici stau și pentru cele nespuse, dar știute. Aș putea fi, și chiar am fost, acuzat de filo-hungarism, de sentimente prea puternice pentru vecinii noștri. Nu neg că îmi place în Ungaria. Ceea ce, însă, mă deranjează profund și o afirm fără echivoc este faptul că, în ciuda exemplului apropiat, ușor de înțeles și de aplicat, noi, românii, refuzăm cu obstinație să învățăm ceva din experiența vecinilor noștri, poate cea care ar trebui să ne fie cel mai la îndemână. Mergem în Ungaria la cumpărături, la restaurant, mergem la ștrand și la plimbare, importăm cu precădere alimente din Ungaria, ne enervăm fără sens pe ungurii din România și tremurăm din cauza a tot felul de frici naționalist-imbecile, dar să învățăm ceva, mai greu.
